Singurul lucru pe care te pun să îl faci, tu cel ce ai în mână micuţa revistă luată probabil de la un student mai mare ce ţi-a vârât-o sub nas când ai intrat în holul facultăţii, este să îţi pui o întrebare la care nu te-ai mai gândit de mult şi care zace departe, în memoria încărcată cu lucruri „mai importante”: Când ai scris sau ai primit ultima scrisoare de dragoste? Te avertizez că, deşi pare puţin important, răspunsul acestei întrebări te va obseda.
Te poţi afla printre aceia care nu au scris niciodată ceva mai personal decât simplul nume pe cuponul de tren redus cu care vrei să mergi în vacanţă sau pe coperta unei cărţi pe care tocmai ai cumpărat-o şi vrei să araţi că e a ta, însă această posibilitate e mică. Dacă te gândeşti mai bine, realizezi că ai uitat până şi tu de cutiuţa secretă din birou unde ai încuiat versuri de demult, scrisori parfumate, rânduri aşternute în momente pe care, oricât de încuiate le ţii, vor ieşi din nou la lumină. Dacă nu faci parte din acesată primă categorie, atunci sper că nu eşti nici persoana care îşi declară iubirea peste tot, oriunde găseşte un loc liber, fie că e banca din amfiteatrul facultăţii, zidurile proaspăt văruite din oraş sau, mai rău, lângă un tablou dintr-un muzeu. Între noi fie vorba, ar fi de preferat să îţi împărtăşeşti dragostea numai persoanei pentru care ai acele sentimente şi nu tuturor celor care asistă la un curs în facultate sau trec cu troleibuzul pe lângă peretele nou colorat.
Acceptând faptul că fiecare a scris sau a primit, cel puţin o dată în viaţă, o scrisoare de dragoste, atunci vă propun o explicaţie despre cum poate să te obsedeze acel plic în care s-a strecurat o iubire. În primul rând, dacă ai scris o scrisoare (chiar dacă nu recunoşti în public), aminteşte-ţi momentul pregătirii ei, emoţia cu care ai scris-o, teama de nu greşi, speranţa că destinatarul va reacţiona aşa cum îţi doreşti. Pe de altă parte, dacă te-ai aflat în postura destinatarului, atunci sigur te bucuri şi acum după ce, îndemnat de întrebarea mea iniţială, ai retrăit sentimente de uimire, nerăbdare, bucurie ce păreau închise pentru totdeauna în cutiuţa secretă.
Lăsând la o parte amintirea scrisorii din plic, vă rog să mai faceţi un ultim efort şi să vă răspundeţi la o altă întrebare: Este adevărat că noi, tinerii blamaţi prin mijloace de transport că suntem „altfel”, preferăm să trimitem sms.uri de iubire, să scriem blog-uri despre iubire, să compunem mail-uri cu smiley faces-uri pe lângă care zboară inimioare, în loc să luam stiloul în mână şi să scriem o scrisoare? Chiar dacă numărăm o singură întrebare, din ea derivă mult mai multe, începând cu: Mai ştim să scriem o scrisoare de iubire? Am cumpăra o carte care să ne înveţe? Am fi curioşi cum au scris alţii? E greşit să citim corespondenţa unor personalităţi pe care le ştim din cărţi, ascunse sub măşti scriitoriceşti? Am cumpăra un volum intitulat Scrisoare de iubire, dragoste, amor?
Andra Carbunaru
Tudurachi, Cluj, 2009.
Aveam nevoie de blog pentru că avem nevoie să ştim ce nu vă place la noi şi fireşte, pentru că aici putem să răspundem mai uşor întrebărilor, curiozităţilor, îndoielilor fie şi indiscrete. Şi tot aici o să-şi posteze Doamna Grasă pretenţiile, proiectele, dezideratele. Aşa că dacă vreţi să spuneţi ceva şi găsiţi că nu merită efortul unui mail, lăsaţi un comentariu. Dacă aveţi ceva mai adânc de adus la cunoşţiinţa lumii întregi, trimiteţi un mail şi noi postăm pe blog. Şi în fine, dacă vreţi să scrieţi frecvent şi reuşiţi să ne câştigaţi încrederea, atunci vă dăm parola, vă lăsăm tot spaţiul la dispoziţie şi nu vă mai băgăm în seamă.